Iul 15, 2010
CUVIOSUL FOTIE KONTOGLOS – Marele rămășag dintre credincioși și necredincioși
În lunea din Săptămâna luminată, târziu, dună miezul nopţii, înainte de a mă culca, am ieșit în grădiniţa pe care o avem în spatele casei și am stat puţin, privind cerul înstelat, ca și când îl vedeam pentru prima oară. Mi se părea foarte adânc și parcă de sus s-ar fi auzit o cântare îndepărtată. Glasul meu a rostit așa: „Slăviţi-L pe Domnul Dumnezeul nostru și închinaţi-vă la așternutul picioarelor Sale". Un cuvios părinte mi-a spus odată că în orele acestea, cerurile sunt deschise. Aerul era înmiresmat de flori și ierburi. „Cerul și pământul e plin de slava Domnului".
Aș fi stat acolo singur până în zori. Ca și când n-aș fi avut trup sau vreo legătură cu pământul. Dar m-am gândit ca nu cumva să se trezească vreunul din casă și să se neliniștească pentru că lipseam. De aceea, am intrat și m-am întins în pat.
Nu mă luase bine somnul, nu știu dacă eram treaz sau dormeam, și văd în faţa mea un om cu privirea ciudată. Era foarte palid, ca un mort, dar ochii îi erau deschiși și mă privea înfricoșat. Faţa sa era ca o mască, ca a unei mumii; cu pielea lucioasă, de culoare galben-întunecat și lipită de capul mort, ale cărui scobituri te îngrozeau. Respira gâfâit și părea tare obosit. Într-o mână ţinea un lucru ciudat care nu am înţeles ce era, și cu cealaltă își apăsa pieptul ca și când l-ar fi durut.
Acea creatură m-a înfiorat. L-am privit și m-a privit fără să vorbească, ca și când se aștepta să-l recunosc. Și într- adevăr, cu toate că era atât de ciudat, mi-a părut că o voce mi-a spus: „Este cutare!". Îndată ce am auzit vocea, am cunoscut cine era. Atunci el și-a deschis gura și a oftat. Dar glasul lui părea că vine foarte de departe, din vreo fântână adâncă.
Vedeam că se afla într-o mare suferinţă și sufeream și eu împreună cu el. Mâinile, picioarele și ochii, arătau limpede că trecuse prin chinuri mari. În disperarea mea, m-am dus lângă el să-l ajut, dar mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc.
A început să geamă în asemenea hal încât am îngheţat. Apoi mi-a zis: „Nu am venit de bunăvoie; m-au trimis!" Tremura întruna!
Am ameţeli mari. Roagă-te lui Dumnezeu să aibă milă de mine. Aș vrea să mor și nu pot. Vai! Cele ce mi-ai spus erau adevărate! Îţi aduci aminte, cu câteva zile înainte de a muri, ai venit acasă la mine și mi-ai vorbit despre religie? Erau și alţi doi prieteni de-ai mei, necredincioși ca și mine. Atunci când tu vorbeai, ei zâmbeau. După ce ai plecat, mi-au zis: Păcat de el, că are o minte așa luminată și crede în prostiile în care cred babele!. Într-o zi ţi-am spus ca și alte dăţi: Măi Photios, strânge și tu bani, o să mori pe rogojină. Uite câte am strâns eu, și vreau și altele.
Atunci mi-ai spus: „Ai făcut învoială cu moartea ca să trăiești câţi ani vei dori și să te bucuri la bătrâneţile tale?". Iar eu ţi-am zis: Vei vedea câţi ani o să trăiesc! Acum am 75 de ani. Voi trece de sută. Mi-am asigurat copiii, fiul meu scoate bani mulţi, pe fata mea am măritat-o cu un om bogat, eu și soţia mea avem de toate din belșug. Nu ca tine, care asculţi ce spun preoţii despre sfârșitul vieţii noastre. Ce vei scoate din vorbele lor? Mai bine bagă bani în buzunar și să nu-ţi pese de nimic! Eu să fac milostenii? Și de ce a lăsat Dumnezeu săraci pe pământ? Ca să-i hrănesc eu? Să vă pună pe voi să îngrijiţi de leneși, ca să mergeţi în Rai! Auzi, Rai! Știi că eu sunt fiu de preot și cunosc bine aceste șmecherii. Dar pe astea să le creadă cei cu mintea îngustă. Însă nu fi și tu ca ei, că tu ai minte luminată și te vei pierde. Tu, așa cum trăiești acum, o să mori înaintea mea, și vei trage după tine și familia ta. Dar eu îţi spun și îţi garantez, ca doctor ce sunt, că voi trăi 110 ani!...
Spunând acestea, se învârtea în dreapta și-n stânga, scoţând niște gemete cumplite din gură: Au! Au! Au! Au! Au!
S-a liniștit puţin și a zis iarăși:
Așa spuneam, dar peste câteva zile am murit! Am murit și am pierdut rămășagul! Ce cutremurare! Ce frică am păţit! Eram năucit, când cădeam în adâncuri, când urcam și strigam: „Milă!". Dar nu mă auzea nimeni. Un vârtej mă răsucea ca și când aș fi fost un șoarece mort. Ce-am mai păţit! Ce frică groaznică! Toate cele ce mi-ai spus au fost adevărate. Ai câștigat rămășagul. Eu, atunci când mă găseam în lumea pământească, eram cel mai deștept. Eram medic, învăţasem să vorbesc și să fiu ascultat, să-mi bat joc de religie, să discut despre lucrurile palpabile. Acum văd că adevărate sunt cele pe care le credeau ca povești și mituri. Adevărată este agonia în care mă aflu. Ah! Adevărat va fi viermele cel neadormit, scrâșnirea dinţilor!
Zicând acestea, s-a pierdut din ochii mei și auzeam doar gemetele lui, care s-au stins și ele încet-încet. M-a luat puţin somnul, dar la un moment-dat am simţit că mă atinge o mână rece. Am deschis ochii și l-am văzut din nou în faţa mea. De data aceasta era și mai înfiorător, și mai mic de statură. Devenise ca un copil de fașă, cu cap mare și bătrân, pe care îl mișca încolo și încoace.
A deschis gura și mi-a spus: „Peste puţin timp se va lumina de ziuă și vor veni să mă ia cei care m-au trimis!". L-am întrebat: „Cine te-a trimis?". Mi-a răspuns cu niște cuvinte încurcate și nu am înţeles nimic. Mai târziu a zis:
Acolo unde mă aflu sunt și mulţi alţii dintre cei care te batjocoreau pentru credinţa ta și care acum au înţeles că zeflemelile lor nu trec mai departe de mormânt. Sunt și unii cărora le-ai făcut bine, dar ei te-au vorbit de rău. Și cu cât îi iertai mai mult, cu atât ei deveneau mai răi. Pentru că omul viclean în loc să se bucure de bunătatea altcuiva, se amărăște, deoarece îl face să se simtă învins.
Aceștia se află într-o stare mai rea decât a mea și nu pot ieși din închisoarea lor întunecată pentru a veni să te găsească, precum am făcut eu. Sunt foarte aspru chinuiţi, căci sunt bătuţi cu biciul dragostei lui Dumnezeu, cum a zis un sfânt.
Cât de diferită este lumea faţă de cum o vedeam noi! Este inversă faţă de cum ne-o închipuiam noi, cei inteligenţi. Acum pricepem că inteligenţa noastră este o prostie, discuţiile noastre, pălăvrăgeli viclene, și bucuriile noastre, minciună și înșelăciune.
Voi, cei care îl aveţi pe Hristos în inimă, și pentru care cuvântul Lui este Adevărul, singurul Adevăr, voi aţi câștigat Marele Rămășag făcut între credincioși și necredincioși, acest rămășag pe care eu, nevrednicul, l-am pierdut și tremur și oftez şi nu-mi găsesc liniştea. Cu adevărat în iad nu mai există pocăinţă. Vai de cei care trăiesc cum am trăit noi când am fost pe pământ. Trupul ne-am îmbătat şi ne-am bătut joc de cei care credeau în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte, şi multă lume ne aplauda. Vă numeam înţelepţi, vă batjocoream, şi cu cât primeaţi cu bunătate zeflemelile noastre, cu atât răutatea noastră sporea.
Văd şi acum cât de mult vă supără oamenii răi cu purtările lor, dar voi primiţi cu răbdare săgeţile otrăvite pe care le scot din gurile lor, numindu-vă prefăcuţi şi acuzându-vă că amăgiţi lumea. Dacă s-ar găsi, nefericiţii, în locul în care mă aflu eu acum şi de ar vedea de aici lucrurile, s-ar înspăimânta de faptele pe care le săvârşesc. Aş vrea să mă arăt lor şi să le spun să schimbe drumul pe care merg, dar nu-mi este îngăduit, aşa cum nu i-a fost îngăduit nici bogatului care s-a rugat către Patriarhul Avraam să-l trimită pe săracul Lazăr. Acesta nu a fost trimis, şi asta pentru a fi vrednici de osândă cei care păcătuiesc şi vrednici de mântuire cei ce păşesc pe calea lui Dumnezeu. „Cel ce nedreptăţeşte să nedreptăţească încă, iar cel întinat, să se întineze încă; iar dreptul să săvârşească dreptate încă, iar sfântul să se sfinţească încă".
După aceste cuvinte, a dispărut din faţa mea.
(Original din cartea „Flori tainice", Editura Papadimitrios, Atena)
(Preluat aici din Viața după moarte - Noi mărturii cutremurătoare)
Comentarii recente